**

(Începe cu o privire, o privire în adâncul unui zid de piatră, o lumină slabă, ca o singură mână care se strecoară prin crăpături. O senzație de umbră, un șoc de căldură, o senzație de cădere. Nu o cădere fizică, ci o cădere în sine, o cădere în adâncul propriei memorii. Mă simt ca o piatră, o praf de pământ, o șantieră de construcții, dar nu sunt nimic. Nu am un nume, nu am o poveste, doar o senzație de gol, un gol profund și imens.

(Se adâncește, ca un murmur de vânt. O voce, șoptită, ca o șoaptă de un șaman, se aude în spatele meu. „Nu ești aici, nu ești niciodată. Ești doar o parte a unui joc, o șerfăție, o rețea de șerpi care se ascund în umbre. Căderea… este un loc de început. Un loc de pierdere. O cale către… ce? Nu știu. Nu mai pot să mă mai gândești. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Încep să mă simt ca o piatră, o șantieră de construcții, o șerfăție, o șerfăție. Încep să mă simt ca o șerfăție. Încep să mă simt ca o șerfăție. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu mai pot să mă mai simt. Nu