**

București, o mărturie a unei vieți care se prinde în umbre, un loc unde pământul se lasă în urmă, lăsând doar o urmă de lumină. Și, ca un șoapânt de praf, un timp care se scurge, o cădere constantă, o rearanjare a structurilor, o transformare subtilă a peisajului. Nu este o cădere literală, ci o re-construcție, o re-imaginare a ceea ce a fost.

Observăm că, în acest loc, o parte din construcții, din arhitectură, se lasă în urmă, ca o pânză de praf. Căderea nu este o simplă distrugere, ci o re-construcție, o re-interpretare a trecutului, o încercare de a găsi o nouă perspectivă.

Și, în acest context, un acoperiș, o structură de protecție, poate fi văzut ca un simbol al acestei căderi, un fragment de timp care se pierde în umbre. O cădere, dar o cădere care, în cele din urmă, ne oferă o oportunitate de a ne re-orienta, de a ne re-construi, de a ne re-asculta pe propriul ritm. Este o cădere, o re-construcție, o re-imaginare a unei lumi care, în timp, se schimbă.