**

(Note interne – Documentar-emoțional)

Mă simt ca o fotografie veche, decolorată de timp, cu o lumină slabă și un zâmbet tăcut. Calarasi, un nume care se aude ca un murmur, ca un șoapânt care se joacă cu o ploaie. Am ajuns aici, într-o zonă de pe marginea unei râuri, un loc unde, în ciuda promisiunilor, am găsit o cale de scăpare. Nu e o călătorie, nu e o aventură. E o călătorie în adâncul sufletului, o călătorie în care fiecare copac, fiecare pietre, fiecare zâmbet al locuitorilor, pare să-mi spună o poveste.

Am văzut o familie, o familie care a pierdut totul, o familie care se luptă să găsească o nouă speranță. Am observat o femeie, cu ochii plini de o tristețe profundă, care își arăta o fotografie veche, o fotografie cu un băiețel, un băiețel care nu mai e. Apoi, un bărbat, cu un zâmbet șoptit, care își arăta o fotografie cu o casă, o casă care pare să fie o promisiune.

Calarasi nu este un loc de agrement. Nu este un loc de divertisment. Este un loc de refugiu, un loc unde poți să te simți puțin mai în siguranță, un loc unde poți să te simți puțin mai înțeles. Un loc unde, poate, poți să găsești o parte din ceea ce ai pierdut. Un loc unde, poate, poți să-ți găsești o parte din sufletul. Și, poate, un strop de speranță.