**

Dambovita. Un nume care, în mod absurd, se pare că a fost creat de un șocant de la o altă lume, un loc unde timpul se scurge ca un râu de praf și unde, poate, chiar și sufletul se poate prinde. Nu e o locație pe hartă, nu e un loc de pe o plajă. E un câmp de căldură, un câmp de adevăr, un loc unde, cu fiecare pas, te simți ca și cum ai fi un șocant, un om care a văzut lumea dincolo de umbre.

Și asta, șocant, e că nu e un loc de speranță. Nu e un loc unde poți găsi o plajă de nisip și un soare. Dambovita este un loc de frică, de umbră, de o înțelegere profundă a faptului că totul este doar o simulare. Un câmp de metal, o pânză de sticlă, o promisiune de un trecut pierdut.

Existentialistul, care se uită la Dambovita, nu caută o soluție. Nu caută un loc de confort. Caută doar o perspectivă, o modalitate de a înțelege că, în cele mai bune cazuri, totul este doar o călătorie, o călătorie fără un scop, o călătorie în care, poate, chiar și tu ești un șocant. Și, poate, asta e, în esență, ceea ce face că Dambovita este un loc care te face să te întrebi, de ce ești aici, și dacă, într-adevăr, ești vreodată sigur de ce ești.