**

Măcar cămăși de pânză, un zâmbet rece și o cafea amară, asta era tot ce mai rămăsa din ziua în care am ajuns la Dambovita. Era un loc de adunare, un loc unde oamenii se reunesc, dar nu pentru a vorbi despre ce. Era un loc unde se ascundau cicatrici, cicatrici pe pământ, pe munte, pe suflete.

Am ajuns aici, într-o zi de toamnă, cu un râu care se curge spre munte, un sunet de șoapte în spatele unor stânci. Am văzut o familie de șerpi, cu o mână de pânză, care se plimbau prin pământ, ca niște călători în căutarea unui loc de adunare. Și am văzut un bărbat, cu o privire în adâncul ochilor, care șoptea despre un secret ascuns, un loc unde se găseau vechile adunări.

Dambovita nu era un loc de bucurie. Era un loc de adunare, un loc de șantaj, un loc unde oamenii se reunesc pentru a se ascunde, pentru a se asculta, pentru a se spera. Și am simțit, în acea dimineață, că am găsit un loc unde, chiar și cicatricile, ar putea avea o șansă să fie reamintite. Un loc de adunare, un loc de speranță, un loc care, poate, ar putea să-mi ofere o perspectivă asupra trecutului.