**

(Imagine: o fotografie cu o peșteră în Dambovita, cu o lumină slabă și o atmosferă misterioasă. Un element de tehnologie, un mic drone, este în spatele peșterii.)

Dambovita. Un nume care se pare că a fost un loc de adunare, un loc de șoc. Nu e un loc de plajă, nu e un loc de divertisment. E un loc de *întunecere*. O stâncă, o peșteră, un gol. Un loc unde, probabil, se ascundau o parte din trecutul unei comunități.

Nu e o poveste de aventură, nu e o călătorie. E o *rețea*. O rețea de urme, de șoapte, de gânduri pierdute. Am văzut o lumină, o singură, care a strălucit în adâncuri. O lumină care a fost, probabil, o promisiune, o speranță, sau doar o șocantă, neîntrecătoare.

Dambovita nu e un loc de a te reîntalni cu tine. E un loc de a te pune în fața unei întrebări. O întrebare despre ce ești, despre unde ești, despre ce ești. Un loc unde, poate, ai găsit o parte din răspunsul. Un loc care te face să te întrebi dacă ai mai fost aici, sau dacă ai mai fost *aici*. Și, poate, asta e tot ce contează. Nu e o călătorie, nu e o călătorie. E o *memorie*. O memorie care te așteaptă să o reinterprezi.