**

Mă gândesc la Dambovita, la cum era când era un loc de locuri, cu un aer de mister și de povești. Nu e o lume modernă, nu e un oraș vibrant, dar e un loc cu o istorie, cu o atmosferă… un sunet de nostalgie.

Mă amintesc de muntele, de crăpăturile sale, de cum se ștergă praful și cum se aduce un strop de soare. Asta e un loc de unde se spune că se poate vedea o parte din trecut.

Mă simt ca și cum aș fi înconjurat de un zâmbet vechi, de un murmur de vânt și de o lumină slabă, ca o flacără care se stinge încet. Mă simt ca și cum ar fi o fotografie veche, cu o culoare închisă, un pic de umbră, dar cu o strălucire subtilă.

Și, poate, un strop de umbră, un șoc de culoare, un sunet de ploaie care se aude în timp ce mă plimb. Dambovita e un loc de unde te mai aduce un gust de nostalgie, un gust de timp, un gust de un loc care te face să te simți un pic… pierdut, dar și confortabil. Un loc unde poți să te întorci și să te gândești la ce ai pierdut, dar și la ce ai mai găsit.