**

(Întrebare, cu un zâmbet ușor, ca și cum ar fi să-ți spună un prieten cu o cafea rece): „Știi, Dolj… e un loc pe care îl am visat de mult. Un loc unde, poate, unii oameni au mai fost și au mai avut o viață. Nu e un loc de peisaj, nu e un loc de peșteri. E un loc… de praf. Praf de pământ, de copaci vechi, de o lume care a fost. Mă amintesc de un băiețel, cu o pereche de ochelari și o pasiune pentru un șarpe de coajă. Era un loc de refugiu, un loc de ascundere, un loc unde se știa să te simți sigur, chiar dacă știai că ești doar un om.

(Un strop de nostalgie, ca și cum ar fi să-ți spună un șor pe o mână): „Și, știi ce? Asta e o parte a poveștii. Asta e că, în Dolj, oamenii au avut o capacitate de a se reîntalni, de a se reîmprospăta, de a găsi o cale de a se reîntalni. Asta e o promisiune, o speranță, o căutare. Nu e o promisiune de fericire, nu. Mai degrabă o promisiune de căutare, de găsire a unei noi perspective. Nu e un loc de peșteri, nu. E un loc de unde poți să te simți că ai un loc, un loc pe care îl poți proteja, un loc pe care îl poți respecta. Și, poate, asta e tot ce contează, nu? Asta e că, chiar și în dolj, poți să găsești un strop de speranță, un strop de lumină, chiar și în praf.”