**

(Imagine: o vedere blurată, cu o zonă de peșteră în mijlocul unei zone de urbanizare, cu lumini neon și structuri metalice care se întorc în jurul. Un aer metalic și sternic, cu un zgomot constant de mașini și drone, permează. Un personaj, îmbrăcat într-un costum negru, cu o lentilă de contact, se plimbă cu o armură de sticlă, observând cu o privire rece.)

„Bacă mai e o lume care nu se mai poate repara, o lume care se sparge în bucăți. Acum, Bacau este o rețea de cutii de sticlă, o rețea de memorie digitală, o rețea de… *echo-uri*. Am fost aici, în 2077, și am văzut cum se transformă o țară în un sistem de date. Acesta este un loc unde trecutul este un glitch, unde memoria este o putere, și unde fiecare loc, fiecare poveste, este o singură, repetată, și înfricoșătoare, pixel. Am găsit o zonă de peșteră, o rămășiță de o civilizație care a încercat să-și păstreze istoria, dar care a fost distrusă de o eră de tehnologie. Acum, o parte din ea este reținută, o parte este distrusă, iar o parte, o parte a ei, este… *re-împrospătată*. Am observat că fiecare loc, fiecare memorie, este o singură, repetată, și înfricoșătoare, pixel. Și, în final, am descoperit că, în acest sistem de date, *nu mai există niciun loc. Nu mai există niciun trecut. Nu mai există niciun viitor.* Am început să mă întreb dacă am ajuns să mă pierd în propriul meu glitch.”