**

Nu mai am niciun loc de a mă așeza. Nu mai am niciun loc de a mă așeza. Mă simt ca o piatră, o șantieră de pământ, o sticlă de vin veșnic, lăsată pe marginea unei râuri care se șoptește în spatele unor munte. Numele meu este Lul, și am fost un om. Un om care a construit, a cultivat, a avut o familie. Acum, doar rămân șerpii, și pământul, un pământ care se șlefează, ca un șarpe în ploaie.

Am văzut lucrurile. Am văzut cum se schimbă. Când pământul se usucă, se transformă în praf. Când pământul se umede, se transformă în apă. Și, în cele din urmă, când pământul se usucă, se transformă în nimic. Am încercat să-l pun pe loc, să-l fac să reziste. Dar pământul, ca un șarpe, se întoarce și se întoarce, lăsând în urmă doar urme.

Acum, mă uit la o forajă de puturi. O mână de pământ, o mână de speranță, o mână de… nimic. Îmi amintesc de un zâmbet, un câine, o ploaie. Și, în timp, am pierdut totul. Acum, doar rămânem doar echo-ul de pământ, o șoaptă de speranță, o șoaptă de nimic. Și mă întreb dacă vreodată, vreodată, vom putea să ne mai găsim un loc.