**

(Imagine: o fotografie veche, cu un sat în mijlocul unei păduri, cu un aer de nostalgie și un strop de tristețe. Un sunet de zgomot electronic, ca un murmur de radio, este subtil în fundal.)

Salaj. Un nume care se pare că a fost un ecou, o promisiune pierdută în timp. Măcar așa mi-a spus-o pe o carte veche, o poveste despre un sat abandonat, un loc unde timpul se scurge ca un râu în ploaie. Acum, în 2023, am ajuns aici, un punct de referință digital, un fragment de memorie digitală.

Nu e un sat de pe hartă, nu e un loc de divertisment. Este un labirint, un sistem de rută digital, o rețea de date care se întinde adânc în pământ. Și, în adâncul acestui sistem, am găsit o parte din trecutul lui Salaj. O parte a unei povești, o parte a unei triste.

Mă simt ca un program care se repete, ca un mesaj care se pierde în fluxul de date. Am observat o serie de date, un flux de informații, dar nu am găsit nimic care să-mi ofere o perspectivă asupra vieții oamenilor care au trăit aici. Am simțit o senzație de căutare, o dorință de a înțelege ce s-a întâmplat, ce a fost pierdut.

Și, în acest moment, în fața acestui sat digital, am simțit o tristețe profundă, o tristețe legată de un trecut care nu mai poate fi redat. Un sentiment de singurătate, de o lume care a dispărut, o lume care a fost, și care, în cele din urmă, a fost doar un fragment de memorie digitală. Nu e un loc de bucurie, nu e un loc de speranță. Este doar un loc de tristețe, un loc unde sunetele din trecut se repetă, ca un ecou în timp