**

Măcar că am ajuns aici, în masele de piatră, un amestec de praf și de umbre. Mehedinti, 1988. Nu mai am nici măcar o memorie clară, doar o senzație de căldură, de un sunet care se sparge în pământ, ca o șoaptă de vânt. Piatra, o mână de pământ întunecat, se întinde în jurul meu, ca o fantomă. Nu e o pânză, nu e o pânză, doar o pânză de șoapte, de un sunet care se sparge în pământ, ca o șoaptă de vânt. Și un parfum, un parfum de praf de șoapte și de o cafea proaspătă, un gust de speranță, care se stinge rapid, ca o flacără în pământ. Mă simt ca o marionetă, cu mâinile înfricșite, în timp ce o lume se prăbușește în jurul meu. Nu mai am o cale de ieșire, doar o călătorie în adâncul unei mase de pământ, unde sunetele se sparge și unde, poate, o poveste se întoarce. Și, poate, o șoaptă. O șoaptă de vânt, care mă spune că nu e nimeni care să mă mai vadă.