**

Harghita. Un nume care, la prima vedere, sună ca un șoapânt, un loc de pe marginea unui râu. Dar, în adâncul acestui sat, în jurul unei stânci de piatră, se ascunde o poveste, o poveste de adunări, de umbrele care se strecoară prin ziduri, de promisiuni pe care le aduce timpul.

Nu e un loc de pe drum, nu e un loc de pe o plajă. Harghita este un loc de adunare, un loc unde se sticlează o cafea, unde se vorbesc despre viitor, despre trecut. E un loc unde se șterg lacrimile, unde se își reamintesc poveștile, unde se construiește o speranță, o promisiune de un nou început.

Măcar, așa mi-ar spune un bătrân, cu ochii plini de o tristețe veche, care mă privește din spatele unei stânci. Și, în ochii lui, se vede o imagine a unei lumi pe care o amintesc eu, o lume care a fost, și care, poate, va fi, încă o dată.

Harghita nu e un loc de a te lăsa în urmă. E un loc de a te lăsa să te întorci, să te întorci și să te mai aduci, să te mai aduci. Un loc de unde, poate, să te mai aduci, să te mai aduci, să te mai aduci.