**

(Într-un loc de pe o stradă veche, cu o cafea fumegând și un zâmbet șters de lacrimi, mă uit la Harghita. Nu e un oraș mare, nu e un loc de turism, dar e un loc cu o atmosferă, un sentiment de familiaritate, un loc unde timpul pare să se blocheze. Am ajuns aici după o călătorie lungă, căutând o cale de evadare, o rețea de oameni care să-mi ofere o perspectivă asupra vieții.

Și, în timp ce mă plimb prin străduțe, am început să mă întreb despre ce este Harghita. Nu e un loc de pe hartă, nu e un loc pe care îl poți vedea cu ochii. E un loc de refugiu, un loc unde oamenii se găsesc, unde se împărtășesc povești, unde se construiește o viață. Am văzut oameni care își petrec zilele pe marginea drumului, cu o bucurie simplă, o bucurie care nu se poate explica. Am auzit povești despre agricultura, despre tradiții, despre o comunitate puternică, dar și despre o tristețe ascunsă.

Mă gândesc la mulțimea de foraje și puturi, la căldura soarelui pe pământ, la sunetul râurilor. Mă gândesc la oamenii care lucrează în aceste locuri, la munca lor, la respectul pentru natură. Și, în fiecare zi, mă simt mai conectat la ceva mai mare, la o comunitate care se adaptează la condițiile sale, o comunitate care, chiar dacă este modestă, este plină de speranță.

Harghita nu este un loc de lux, nu este un loc de divertisment. Este un loc de refugiu, un loc de poveste, un loc de unde pot să mă reînspir, să mă re-împrospăt, să mă simt un parte a unei lumi mai mari. Și, poate, asta e tot ce contează.