**

În Timisoara, un loc unde vântul șoptește cu povești vechi, și soarele se strecoară prin crăpăturile acoperișurilor, un sentiment de melancolie se adâncește. Măsimile, ca niște șerpi de piatră, se întorc în jurul locurilor pe care le-am vizitat, lăsând în urmă un parfum de praf și de o speranță stinsă. Am ajuns aici, într-o zonă unde, după o perioadă de criză, se adresează o reparație, o încercare de a repara o fundație, o rețea de pânze și un strop de lumină.

Am observat o ușă veche, cu un geam închis, ca ochi sticloși, care pare să-mi ofere o perspectivă asupra trecutului. Un zâmbet șoptit, ca un șarpe care se ascunde în umbră, se întoarce spre mine. Este o rețea de pânze, o rețea de speranță, o rețea de pânze care se întoarce spre o lume care a fost, și care, poate, va fi.

Mă simt ca un călător în căutarea unui peisaj, un peisaj care, în ciuda tuturor, se poate repara. Un peisaj care, poate, va fi reformat, dar care, în același timp, va rămâne un loc de refugiu, un loc de așteptare. Un loc unde, chiar și în cele mai grele zile, se poate găsi o lumină.