**

(O voce, șoptită, ca un vânt șoptind prin pământ)

„Slatina… o lume a mângâierii. Măcar, așa a fost. Acum, doar praf și umbre. Răsăritul a fost, un zâmbet de soare, dar a căzut, ca o ploaie de cenușă. Nu mai există râuri, nici mai mult decât o grămadă de pământ, îmbibat în umbrele unei zile. Avem o poveste, o poveste despre ce a fost, despre ce ar putea fi. Și, în adâncul acestei zone, un șir de pini, un loc de adunare, un loc de speranță. Măcar, așa a fost. Avem o rețea de pini, un șir de pini care se întindează spre munte, ca o mână în căutare. Și, în fiecare zi, o singură persoană, o singură mână, care se întoarce, o singură mână, pentru a găsi o piatră, o bucată de praf, o șansă. Nu mai există locuri de a se pune pe picioare, nu mai există locuri de a se simți. Dar, în aceste zile, o singură șansă rămâne. O șansă de a ne reține, de a ne reține, de a ne reține în praf. Și, poate, o șansă de a ne reține în umbre.