**

Suntem Slatina Olt, o sat de veci, un loc unde soarele așterne pe pământ, dar sufletul se întunecă sub umbrele unei epoci. Măcar așa se spune, dar am văzut, cu ochii mei, o lume în declin, o lume care a fost o parte din mine. Măcar, așa se spune. Măcar, am văzut o familie, o comunitate, o viață plină de râsete și de bucurii. Acum, doar rămân doar urme, praf de pământ și o tristețe care se adâncește, ca o muntea de pietre.

Am văzut o moștenire de durere, o moștenire de cicaturi pe pământul pe care îl amuit. Am văzut o moștenire de speranță, o speranță care se strecoară prin zidurile vechi, ca o floare în ploaie. Și am văzut, în adâncul sufletului meu, o promisiune, o promisiune de a fi mai mult decât un sat, de a fi mai mult decât o istorie. Dar, cu fiecare zi care trece, promisiunea se pierde, lăsând în urmă doar o umbră, o amintire de ce am fost. Și, în cele din urmă, am ajuns să mă întreb dacă, într-o zi, o parte din mine va fi lăsată în acest loc, ca o piatră, un simbol al unei lumi care a dispărut. Și, poate, că o parte din mine va fi, în cele din urmă, o moștenire.