**

Teleorman, un sat de pe marginea unei văi, este un loc unde timpul pare să se scurgă ca un șarpe în adâncuri. Nu este un loc de bucurie, nu este un loc de adunare, ci un loc de *întunecere*. Măsurăm, înțelegem, că fiecare zi este o fracțiune, o scurtă cădere în măsură, o pierdere de sens.

Am văzut casele cu pereți înfricoșători, cu o atmosferă de vechime și de tristețe. Am ascultat poveștile șerpicilor, despre o istorie pe care o știm doar prin șoapte și mărturii. Și, în fiecare zi, mă întreb: ce facem cu aceste zile? Ce speranțe ne mai rămân?

Teleorman este un loc de *întunecere*, un loc unde se pierde speranța. Un loc unde, poate, se poate găsi o cale de a se pierde, de a se pierde în propria noastră stare. Un loc unde, poate, se poate găsi o cale de a se pierde în propria noastră stare. Nu este un loc de locuri, ci un loc de *întunecere*. O călătorie în care, poate, se poate găsi o cale de a se pierde, de a se pierde în propria noastră stare. Și, poate, în acestă călătorie, se poate găsi o cale de a se găsi, în propria noastră stare.