**

Văd, pe marginea unei stânci, o muntea veche, un munte care șoptește cu povești de timp. O muntea care a văzut soarele și ploaia, care a văzut vieți și moarte, și care acum, în adâncul silenției, se simte singură. Și eu, un om, un călător, am ajuns aici, pe drumul care se întinde spre Vaslui, un drum plin de promisiuni și de tristețe.

Am văzut, în ochii muntei, o șoaptă, o șoaptă de munte, un secret în pământ, o speranță în vânt. Și am simțit, în adâncul sufletului meu, o legătur cu trecutul, cu o nostalgie pentru o lume pierdută. Muntele este un loc de adunare, un loc de refugiu, un loc unde se șoptește despre o poveste, despre o moștenire.

Și, în timp, am început să-l urmăresc, să-l înțeleg. Și am descoperit că, în adâncul său, există o mână care se strânge, o mână care încearcă să-l protejeze, să-l mențină viu. Și, poate, în sufletul meu, am început să-l simt, să-l simt ca un prieten, ca un om, ca o parte din această lume. O șoaptă de munte, un secret în pământ, o speranță în vânt.