**

În crăpăturile adânci ale Bihorului, unde pământul se ștantoază ca o fantomă, se ascunde o poveste. O poveste despre o locuință, o familie, o promisiune de prosperitate, o promisiune care a fost înlocuită cu un zgomot de praf și cu un șoc de umbră. Măcar așa mi-a spus-o mama, cu o voce șoptită, ca un șoapânt care se plimbă prin munte. Mă rog să-mi spun că era o locuință bună, o casă cu o grădină verde, cu un soare cald și cu un zâmbet. Acum, doar rămân doar urmele, o mână de pământ, o șoaptă de pământ, o șoaptă de suflete.

Când mă adun în jurul acestei zone, simt că sunt urmărit. Nu o urmărit direct, ci o senzație, o căldură rece pe piele, o șoaptă în urechile mele. Mă gândesc la un șarpe, un șarpe cu ochi negri, care se ascunde în adâncul pământului. Și mă întreb dacă, în acea loc, un om a fost înmormântat, un om care a fost înghițit de pământ, un om care a fost înlăcrăcit în pământ. Și, poate, o șoaptă, o șoaptă de suflete, care mă așteaptă. O șoaptă de pământ, o șoaptă de suflete.