**

Nu-ți mai amintești cum era lumea, un șarpe de praf și de praf, în care se ștergea doar soarele și șoaptele de râsete. Prahova, o țară de pământ, de munte și de munte, a fost o șantieră a destinelor, un loc unde pământul se ștergea și se re-construisea, ca un șarpe care se întoarce în adâncuri.

Aici, pe marginea unei râuri, unde pământul se ștergea, se auzea un șantier, un loc de muncă, un loc de speranță. Prahova nu era o țară de oameni, ci o țară de pământ, un șarpe care se întoarse în adâncuri, un șarpe care se întoarse în adâncuri, în timp ce pământul se ștergea.

Și, ca un șarpe, prahova a fost înfricnat, lovit, dar nu a căzut. A fost înfricnat, lovit, dar a continuat să se întoarcă, să se întoarcă, să se întoarcă, ca un șarpe care se întoarce în adâncuri, în timp ce pământul se ștergea.

Acum, în aceste zone, pământul se șterge, dar prahova, cu o înțelegere profundă, se întoarce în adâncuri, ca un șarpe care se întoarce în adâncuri, ca un șarpe care se întoarce în adâncuri, în timp ce pământul se șterge.