**

Mă simțeam ca o cărămidă, o piesă de piatră în pământ, lăsată să se miște în vânt. Botosani, orașul cu cântecele de la râu, cu străzile îngropate în umbre, cu o atmosferă de nostalgie și de tristețe. Am venit aici cu o călătorie, o căutare de amintiri, un refugiu de la o viață prea banală. Încercam să-mi reconstruiesc o imagine a lui, a lui tatăl, a lui mama, un vis pierdut în timp.

Dar, pe măsură ce mă apropunea de zona de „escorte”, o senzație de neplăcere începu să mă cuprindă. O umbră, o cărăucăreală, un zâmbet șters de ochi. Am început să mă întreb dacă am ajuns într-un loc unde trecutul era o poveste, o promisiune, o moarte. Râul, cu apă cristalină, părea să-mi vorbească, să-mi spună despre o lume pierdută, despre o familie care a fost și care, în cele din urmă, a căzut în adâncuri. Și-n Botosani, un secret ascuns… în umbrele unei râuri și a unui trecut pe care nimeni nu-l mai recunoaște. Am simțit că mă urmăresc, că o voce, o amintire, mă așteaptă. Și-n fiecare zi, când mă aplec mai mult, mă simțeam că mă adânc în adâncul unei lumi pe care nu o mai pot înțelege.