**

(Imagine: o fotografie a unui oraș silențios, cu case vechi, străzile înguste și un aer de mister. Un sunet de vânt se aude în fundal.)

Să spunem că Sibiu este un oraș care se întinde pe o margine a unei râuri, un loc unde trecutul se îmbrățișează prezentul, un loc unde, pe străzile sale, se ascund și se ascund, în mod subtil, urmele unor povești. Nu este un oraș vibrant, cu o viață de stradă plină de zâmbete și râsete. Este un oraș de umbre, un loc unde lumina se strecoară prin ferestrele vechi, ca un șarpe care se ascunde în umbră.

Și, așa cum un câmp de cărți, un loc de refugiu pentru imaginație, Sibiu este un loc care se simte ca un câmp de umbre. Câteva case, cu pereți încrățați, se întorc spre străzile, ca niște ochi care urmăresc. Unii spun că sunt oarecum o rețea de secrete, o rețea de povești ascunse, dar eu cred că este doar o combinație de stări de spirit, un loc unde oamenii se adună pentru a se pierde în propriile lor gânduri.

Într-o seară, când soarele se strecoară încet, iar vântul șoptește, Sibiu pare să se întoarcă în interior, ca un om care se adâncește în propria lui lume. Un loc unde, poate, se poate găsi o poveste, o temă, o perspectivă, o singură, mică, dar puternică, lumină. Și, poate, o singură, mică, dar puternică, umbră.