**

Mă simt ca o floare care se înălță, înspăimântată de vântul, dar cu o bucurie profundă, un șoaptă de un trecut pe care îl simt în fiecare piatră. Suceava, un oraș cu o istorie adâncă, un munte ce îmi spune povești despre timp și despre o pace pe care o caut.

Și-am văzut, în ochii locuitorilor, o lumină, o speranță, o rețea de relații, un loc unde oamenii se îmbrățișează, unde se împărtășesc, unde se găsesc o bucurie banală, un gust de pământ și de o cafea bună.

Mă amintesc de strămoși, de râsete, de povești despre o viață simplă, dar plină de culoare. Și, în timp, am început să mă simt conectată, să mă simt parte din acest peisaj, din această comunitate.

Acum, când văd cărtile despre foraje și puturi, simt o dorință de a mă apropia de aceste lucruri, de a înțelege, de a aprecia, de a fi parte din procesul de reconstrucție, de a contribui la un viitor mai bun. Un viitor care, poate, să fie ca un cântec de pământ, un cântec de speranță, un cântec de suceava.