**

Nu-ți mai aștepta să te simți în picioare, te rog. Teleorman, un sat de pe marginea unei văi, este un loc de adunare, un loc de așteptare, un loc de *întrebări*. Și, sincer, unii dintre noi, cei care se adună aici, sunt mai interesați de ce se întâmplă decât de ce se spune. Și asta, în sine, este o povară.

Am văzut o lumină, o lumină puternică, care se așterne pe un zid de lemn, ca un cârlig de soare. Un cârlig care, de fapt, este un simbol al unei promisiuni, al unei speranțe. Și, înțeleg că, pentru mulți, asta este o promisiune de ceva ce nu au. O promisiune de un viitor mai luminos, un viitor care, poate, ar putea să le aducă o parte din ceea ce au pierdut.

Dar, și asta, este o promisiune *întunecată*. Un promisiune care se ascunde în umbre, în șoapte, în zgomotul de pe margini. Și, în Teleorman, șoselele sunt adesea mai grele decât o poveste. Asta e o poveste despre a căuta, despre a căuta, despre a căuta, chiar și când te simți că nu ai niciun loc unde să te găsești. Și, poate, asta e tot ce contează. Poate, doar poate, că e o poveste de a se ridica, de a se ridica, chiar și în cele mai puțin bune locuri. Și, poate, asta e o promisiune de un nou început.