**

Harghita, un sat de pe marginea unei râuri, se află într-o zonă de peșteră, un loc unde timpul pare să se încetinească. Câteva vechi case, cu pereți de piatră mărunțiș, se întind spre cer, ca niște ochi închiși, ascunși în umbrele unei nopți lungi. Nu e o lume de peșteri, ci o lume de suflete. Măcar pentru mine. Am ajuns aici, după o călătorie lungă, căutând o liniște, o șansă să mă reînnoesc. În fiecare zi, mă plimb prin sat, observând cum oamenii se adună, cum se reîntorc, cum se uită spre cer. Și, în fiecare noapte, mă simt ca un spectacol, un spectacol pe care îl observ, dar nu pot să-l înțeleg.

Mă întreb dacă există o poveste ascunsă în aceste pietre, o poveste despre ce s-a întâmplat aici, despre ce a fost pierdut. Mă simt ca un spectator într-un film pe care nu îl pot vede. Când mă uit la un zid, simt o senzație de melancolie, o tristețe profundă. Și, în timp ce mă uit, mă simt ca și cum ar fi o parte din acest sat, un fragment din trecut. Nu pot să-l înțeleg, nu pot să-l înțeleg, dar mă simt ca și cum ar fi un loc pe care îl pot vede, un loc pe care îl pot simți. Harghita e un loc de umbre, un loc de tristețe, un loc de așteptare.