**

(Sună un șuierat de vânt, un șuierat greu, ca un șuierat de șanț. Praf, o mână de praf, se adună pe pământul stâncos, un peisaj de ruine și de praf. Nu mai există nori. Nu mai există speranță. Aceasta este Vasco. Un oraș, o oază de praf, construit pe șantierul unei epoci pierdute. Și, așa cum se spune, este un loc de reparații. Reparații pe acoperișuri. Nu mai există o cale de ieșire. Căile sunt murdare, umede, și praf. Oamenii, o singură familie, se luptă pentru a supraviețui. Măcar, pentru o zi. Căci, în acest loc, praful este o armură. Și, în timp, o armură poate fi o armă. Nu mai există o cale de ieșire. Nu mai există o cale de ieșire. Nu mai există niciun loc de speranță. Aici, doar praf și umbră. Și, poate, o singură șantieră de praf, care se înălță, în timp ce praful se adună.