**

(Imagine: o fotografie cu o vale îngustă, cu o casă veche, în crăpături, cu o lumină slabă, ca un ochi în umbră. Un fir de lemn, tăiat și înfiorat, se strecoară prin crăpături.)

Vrancea. Un nume care se ștantoază, o promisiune de munte și de munte, un loc unde timpul se scurtează și unde umbrele se întorc. Nu este o locație de pe o carte de aventură, ci o *câscavă*. O câscavă în care fiecare colț, fiecare stâncă, fiecare veșnică praf, este un secret îngropat în pământ.

Nu e vorba de o lume străină, ci de o *rețea* de memorie, de o *focalizare* a sufletului. Vrancea este un loc unde trecutul se întinde ca o mână de pământ, un loc unde fiecare ciclu de soare și ploaie, fiecare șoaptă de vânt, este o șocantă repetiție.

Când te apropii de ea, simți că te îndepărtezi de ceva, de ceva care te urmărește, de ceva care te *întrerupe*. O lume în care fiecare pas este un pas spre un loc pe care nu îl poți memora. O lume în care, în fiecare umbră, se ascunde o întrebare, o dorință, o *mărturisire*. Vrancea nu te va oferi răspunsuri, ci doar o *întrebare* permanentă, o *mărturisire* a propriei tale fragilități. O cădere în măsură.