**

(Imagine: o fotografie cu un peisaj rural, cu un râu curgând, un vechi sat și o pădure densă. Sunet de vânt și un murmur de apă.)

Vrancea. Un nume care, în șoapte, se pare că șoptește cu o istorie veche, cu o plinătate de pământ și cu o tristețe ascunsă. Am ajuns aici, într-o zonă pe care o am cunoscut doar prin imagini, prin povești șoptite de vecini, prin o senzație de familiaritate, dar și de o lipsă de viață. Mă simt ca un călător pe o cale de drum, căutând un loc unde să mă pot găsi, unde să pot să-mi reînnoască o parte din suflet.

Și am găsit. Vrancea este un sat, un sat cu o frunză de vechi case, cu un peisaj care se întinde până la marginea pădurii. Un peisaj care, în ochii mei, pare să-mi vorbească. Am văzut o familie, o familie care a trăit aici, o familie care a pierdut ceva. Am văzut o casă, cu o grădină veche, cu un râu care se curge, cu o apă care, chiar și în cele mai grele zile, pare să-mi aducă o bucurie. Și am simțit, în adâncul sufletului, o tristețe, o nostalgie, o dorință de a găsi un loc unde să pot să-mi potrivesc gândurile, unde să pot să-mi potrivesc sufletul. Vrancea nu este un loc de divertisment, nu este un loc de cumpărături. Este un loc de reținere, un loc de memorie. Un loc unde, poate, pot să-mi găsesc o parte din mine.